cireşar

Parcurgem lent descântoteca urbană, dinspre centru către periferie, dinspre ciment către câmpie: pieţe pavate şi statui ciudate, clădiri gri şi oameni încă vii, un parc părăsit cu un copac ciuntit, câini ai nimănui şi turişti hai-hui, lulu şi gulu-lulu, unghii şi insomnii, o aripă şi-un picior, un pol şi-un ecuator. Astfel,

Ea scoate din rucsacul umflat un obiect neaşteptat. Priveşte cu un ochi în tubul colorat din carton presat şi spune:

-You see, this kaleidoscope is like life.

Nu spune că viaţa e un caleidoscop.

-What one holds here is change. Permanent change. Change is the truth. Truth in a tube, realistically speaking.

Suceşte cu delicateţe micuţul cilindru în mâini şi oftează:

-On the outside everything remains unaffected. One may sit the kaleidoscope on a shelf and observe it from afar. One may thus meditate endlessly on appearances. But when one peers through that tiny pinhole cut into the comfortable appearance, one would perceive change, the permanent mutation or alternation of possibilities, the fascinating permutations of these meager glass crystals that recompose, time and again, a different image.
–Transformation can be blessed with some truly admirable aesthetic features, even in the definite entropy of kaleidoscopes – a game of glass beads between mirrors.
-Yes! I love this game of beads and mirrors, or beads in mirrors…
-…Because graceful metaphors help soften the “railroad noise”?
-What I’m saying is that one should eventually cease to objectify the absent and start to humanize the present, change being implicit and necessary.

Ne târâm pe tărâm, ne înecăm în valurile cerurilor.

Mă uit la lucruri pe care le uit. (E un proces.).

• Posted in: Uncategorized